Dnieperul ingheata in noiembrie
Posted on December 29, 2009
Filed Under 4. Jurnal pe stramt |
~ 1 ~
Ora zece dimineata. Ma aflam, ca de obicei, la masuta de langa geam, din Srevni Cafe si imi fumam tigarea tacut, privind, printre riduri, valurile Dniperului. In curand va avea sa inghete; luna noiembrie nu l-a iertat niciodata. Jumatatea zgomotoasa a Kievului ce se desfasura de cealalta parte a fluviului ma chema la ea, ca-n fiecare zi. Nu ma grabeam; nu ma mai grabesc de mult. Cu frigul m-am obisnuit, mai imi ramane timpul.
Mi-am deschis caietul agale, si din penita ruginita a stiloului am inceput sa sorb apasat cateva randuri:
“Eu ma culc zilnic intr-o lume in care lucrurile merg de-andoaselea. Societatea asta bizara si surda o ia mereu inapoi. Nici n-ai cum sa stii ce inseamna de fapt “inapoi” si “inainte”; de moment ce le traiesti intrinsec, nu ai la ce sa te raportezi. M-am obisnuit. Totul este atat de subiectiv, batrane! Pana la urma-urmei nu directia conteaza, ci firescul ei.
Firescul! Iata un cuvant ce am inceput sa-l inteleg de-abia dupa vreo treizeci de ani de meserie. Daca ma uit acum in spate, vad limpede, dezarmant chiar, ca nimic nu s-a schimbat; “schimbarea” nu ar trebui sa aiba verbe. Mereu aceleasi cazuri, aceiasi oameni, aceleasi concluzii marunte; in viata de detectiv nimic nu e grav, nimic nu e prea grozav. Totul este monoton; imi sunt propriul ceas cu orologiu mut. Stiu bine ca daca m-as apuca sa-mi fac niste socoteli, sa vad ce oameni am ajutat cu adevarat prin aceasta meserie, cati bani am facut si ce mistere „nebanuite” am elucidat… asa ajunge la un raspuns dezolant, firesc si cel mult filosofic.
Cred ca odata ce am trecut de varsta impertinentei, am inceput sa realizez incet-incet ca nimic nu se schimba si ca acest lucru este un firesc al vietii ce trebuie sa-l accept si, pe cat posibil, sa-l ajut, sa devin parte din el. Totusi, batrane jurnal, nu simt acea multumire de sine. De ce?”
Baiatul doamnei Adrijana intra zgribulit pe usa, ma saluta si-mi puse pe masa ziarul. Dupa cateva minute, baiatul imi striga de dupa tejghea:
- Ati vazut? Or sa se omoare intre ei pana la urma! Acolo se face adevarata politica, nu in guvern!
Desi, adiacent, avea oarecare legatura cu meseria mea, niciodata n-am stiut sa ascult politica, s-o inteleg, cu atat mai putin cea de strada. Prima pagina a ziarului striga sus si tare despre ciocnirile interlope din estul Kievului, Darnytsia; ceva despre un presupus lider separatist pe nume Mikhail „Ciocanel”, ce vroia sa “rescrie” legile pietei de droguri si stupefiante, de pe filiera ruso-georgiana.
Ce nume ciudat, mi-am zis. Sigur nu este ucrainian. Dar, pe de alta parte, niciun cap din mafie nu este cu adevarat ucrainian. Baiatul continua:
- Eh, dupa ce l-or calma si p-asta cu un glonte-n piept, s-or linisti apele. Tanarul continua: Era sa uit! Aseara a trecut o doamna; va cauta. I-am zis ca va gaseste in fiecare dimineata pe-aici, da zicea ca cica s-o sunati dvs. pe ea. V-a lasat cartea asta de vizita. Zicea ca e urgent.
Alt client, mi-am zis. Pustiul imi arunca cartea de vizita pe masa. Intre timp m-am ridicat si mi-am pus paltonul pe mine. Am aruncat o privire scurta pe bucata galbena de carton ce statea singura pe marginea tavitei de inox; am prins doar numele mic al presupusei cliente: Lena. Mi-am luat geanta roasa de timp si m-am indreptat spre usa zicand:
- N-are decat sa ma sune ea. Dobri den!
* * *
Au trecut cateva zile. In biroul meu aflat pe-o straduta laturalnica si abrupta a Shevchenko-ului, timpul incetase pentru cateva ore bune. Ma uitam in singurul tablou al vietii mele: oglinda. Pensula tremura tot mai mult pictand chipul zbarcit, plin de riduri, ochii afundati in orbite, mustata carunta si maxilarul proeminent. Purtam acelasi costum negru, din-totdeauna. Aratam a mort si-mi placea asta, caci ma scotea in afara timpului. M-am asezat. Imi placea sa ascult scartaitul scaunului meu vechi, din lemn masiv de pin si sfaraitul tigarii fara filtru. Nu mai aveam niciun caz, niciun mister de dezlegat. Nici nu ma grabeam, de fapt. Imi prindea bine sa-mi petrec singur, in liniste, dup-amiaza de vineri; pentru mine a fost mereu un fel de joi.
O bataie puternica se auzi in geamul usii. Am privit peste ochelari si-am vazut in spatele sticlei fumurii o silueta mignona. N-am apucat nici sa strig “intrati, va rog!” Caci silueta se pofti inauntru si se transforma in persoana unei tinere domnisoare.
Am privit-o bine, cum fac de obicei. Era imbracata bine, cu un palton verde inchis, pe talie, cizme cu toc si manusi negre; era blonda, vopsita platinat, cu parul zburlit si purta bijuterii scumpe. Fata ovala si gura mare erau umbrite de ochelari de soare fumurii. Dar de-ndata ce s-a apropiat de biroul meu, i-a scos si i-a pus in poseta, lasand sa se vada ochii verzi, machiati strident si sprancenele arcuite puternic, ce ma priveau intrebator si parca cu putin dispret. Cred ca avea cel mult 18 de ani.
- Domnule Symon Brezhnev! Refuz sa cred ca baiatul din cafenea n-a fost destul de explicit cu dvs. Ei bine? Tanara astepta curioasa si ma fixa cu privirea.
- Ei bine, ce? Daca nu va suparati…
- Ei bine, de ce nu m-ati contactat? Aveti cumva obiceiul sa nu va respectati clientii? Facu o mica pauza si continua: … sau pontentialii clienti? La varsta dvs, domnule Brezhnev, ar trebui sa va fi dat deja seama ca totusi va jucati cu vietile oamenilor! Orice actiune, sau in cazul de fata - lipsa de actiune are repercusiuni nefaste, iar cazul meu… cazul meu, domnule Brezhnev, este pe cat de important, pe atat de urgent!
Ma amuza energia fetei. Ii tremura buza de jos si sclipeau ochii; se vedea clar ca este nervoasa si abia se abtine sa nu-mi dea cu ceva-n cap. I-am raspuns pe un ton calm:
- Scumpa mea domnisoara… Imi cer iertare daca v-am cauzat neplaceri, dar pe de-o parte sigur intelegeti ca munca de detectiv este o munca - stiti - stresanta, istovitoare. Dar nu v-am retinut numele…?
- Coic, domnule Brezhnev, Lena Coic. Probabil daca ati fi pastrat cartea mea de vizita, v-ar fi fost un pic mai usor sa faceti niste legaturi… firesti, pana la urma-urmei.
Uimit la auzul numelui ei, mi-am indesat mai bine ochelarii pe nas si am invitand-o sa ia loc, privind-o timp de cateva secunde. Tanara s-a asezat pe singurul scaun din fata biroului de pin, picior peste picior, si a continuat sa ma priveasca fix la randul ei, asteptand. Mi-aduceam bine aminte numele ei, caci in urma cu ceva vreme a trebuit sa lucrez la un caz in care subiectul principal era o doamna cu acelasi nume, atat doar ca doamna in cauza avea la vremea respectiva aproape 28 de ani. Am reusit sa remarc aceleasi trasaturi fizice ce le avea doamna in cauza, totusi Lena Coic are acum 31 de ani, pe cand in fata mea se afla o pustoaica. Asadar, cine este cu adevarat tanara ce statea in scaunul de pin?
Ca sa ma conving ca nu m-am inselat am deschis un sertar din birou, scotand la iveala un dosar vechi, jumulit si plin de pete de cafea ce continea cateva poze. M-am uitat fugitiv peste el, apoi l-am inchis. Eram uluit. Femeia din fata mea semana incredebil de mult cu cea din poze la trasaturi, atat doar ca era mult mai tanara. Nu intelegeam ce se intampla. Sa fie oare fiica ei? Imposibil. Am hotarat sa dau la o parte cateva din procedurile de confidentialitate si i-am raspuns tinerei din fata mea:
- Dra. Coic, numele dvs. imi este foarte cunoscut. In urma cu trei ani, am lucrat la un caz pentru un anume domn Vladimir Coic.
- Da, domnule Brezhnev, asa este! izbucni Lena. Este tatal meu! Va aduceti bine aminte cazul, asa-i?
- Sigur ca da, am lucrat la el mai bine de 18 luni.
- Asa deci? Si cam ce a trebuit sa faceti in acest timp, domnule Brezhnev?
- Scumpa doamna, ma tem ca aceste date sunt confidentiale, i-am raspuns sec.
- Confidentiale pe dracu’! sari de pe scaun infuriata tanara domnisoara. Se apleca peste birou si isi infipse pumii in pinul vechi, incercand sa ma priveasca cat mai de sus, si-apoi continua sa-mi vorbeasca iritata, printre dinti, fixandu-ma cu privirea: A trebuit sa ma urmariti pe mine, domnule Brezhnev! Tot ce fac! Pe unde ma duc! Ce mananc! Cat mananc! Cu cine umblu! Cu cine mi-o trag! Cu cine nu mi-o trag! Cand ma culc! Si cand ma scol! Nu-i asa, domnule? Asta faceati! Haideti, scoateti dosarul meu la iveala! Toate notitele, toate pozele! Haideti! Asta fac detectivii, nu?!
Nici nu stiam ce sa-i raspund. Ca sa trag de timp am schimbat subiectul:
- Mi-ati repetat de cateva ori ca situatia dvs. este urgenta. Totusi, ce s-a intamplat? Ce anume va deranjeaza, dra. Coic? Tanara isi drese vocea, pleca ochii in pamant, trase aer in piept de 2 ori si imi raspunse incet:
- Am… A inceput sa mi se dea timpul inapoi!
- Ce?!
- Da, domnule Brezhnev! Am inceput sa… intineresc in urma cu cativa ani! Totul a inceput s-o ia inapoi, intelegeti? Si ma sperie de mor! Lena incepu iar sa ma fixeze cu privirea si continua pe un ton taios: Si este totul din cauza dvs!
* * *
Eram coplesit. Da, la varsta mea. Mai dadusem peste clienti instabili psihic, dar domnisoara aici de fata ii intrecea pe toti. Ceasul arata ora 13:15. Am rugat-o sa se calmeze si i-am spus ca ar fi bine sa facem o pauza, timp in care eu voi face un ceai. Mi-a raspuns in doi peri spunand ca nu are timp de asa ceva, dar la insistentele mele cat se poate de blande, accepta. M-am dus in mica bucatarie improvizata, adiacenta biroului. Taceam. Stiam ca ma priveste. Ma faceam ca nu gasesc lingurite. Lasand la o parte izbucnirea nervoasa de mai devreme, tanara ce sustinea ca este Lena Coic avea dreptate in tot ce spusese.
Am incercat sa-mi amintesc detaliile acelui caz. Dupa cum spusesem, cu ceva timp in urma am fost contactat de catre acest Vladimir Coic, un mare om de afaceri, ce ulterior s-a dovedit a fi unul din marii mafioti ai Ucrainei. Numele sau era, bineinteles, fals. Initial mi s-a parut suspicios faptul ca un om ca el apeleaza la serviciile mele si am stat alert ceva vreme. Batranul suferea de inima si de o usoara forma de schizofrenie, motiv pentru care intalnirile cu acesta erau cel putin neobisnuite si tare incomode. In timp, intentiile domnului Coic s-au dovedit a fi limpezi si… aproape firesti - credea el.
Povestea lui familiala era banala. Sotia murise cu mult timp in urma, iar singurul lor copil, tanara Lena, trecuta de adolescentei, devenise o mica-mare rebela. Avea si de ce. Statul social privilegiat ii permitea asta iar ea isi folosea din plin “drepturile”. Evident, mai tot timpul era certata cu tatal ei; impertinenta ei si incapatanarea tatalui ii departase pe unul de celalalt, treptat. Ingrijorat si ferm convins ca fata lui nu acorda prea mult interes facultatii si ca dimpotriva, viata pentru ea se limiteaza la petreceri care mai de care mai… extravagante, tatal a hotarat s-o tina sub supraveghere folosind o sursa externa de informare. Personal, mi se parea ca dl. Vladimir exagereaza ca orice tata grijului si ca paranoia acestuia era amplificata puternic de semnele de schizofrenie si-n special de inaintarea in varsta. Batranul, sustinand ca fata a mostenit viclenia mamei, hotarase sa studieze comportamentul Lenei, sa vada ce-i poate pielea, cat de loiala este cu adevarat fata de tatal ei, daca si ce ascunde fata de acesta.
In fine, nu era treaba mea sa-l judec si nici nu o faceam. Am cautat sa ma comport cat mai obiectiv si, in definitiv, sa-i satisfac nevoia de informatie batranului Coic.
Asadar, am inceput sa-mi fac treaba. La fel cum spunea Lena: notite, fotografii si altele. O urmaream peste pe unde puteam, notam ore, trasaturi de comportament, situatii, activitati si persoane cu care tanara Lena se intalnea. In prezenta clientului meu eram obiectiv, tacut, distant chiar, cautand sa nu dau deloc impresii subiective.
Am facut asta vreme de o luna, timp in care o urmaream 4 zile pe saptamana, asteptand ca ceva sa se intample, ceva neobisnuit. Speram sa prind un fir, ceva, deoarece tatal ei se oferi sa ma plateasca destul de bine si nu vroiam il dezamagesc… atat de repede. Totusi, banuiala mea se adeveri: scoala, prieteni, cateva iesiri prin cluburi, nimic special. E-adevarat, erau momente mai dificile, in care o pierdeam din vedere la propriu, datorita bodyguard-ilor ei, ce nu stiau de existenta mea si a intentiilor mele - asta la insistenta d-lui Vladimir. Asadar, Lena nu era o fata cuminte, dar nici pe departe nu aducea cu portretizarea pe care o facea tatal ei.
Dupa acea luna de zile, m-am prezentat la batran cu “descoperirile” mele dezamagitoare, asteptandu-ma sa inchei colaborarea. Avand in vedere backgroundul d-lui Vladimir Coic, ma temeam ca acesta sa nu-si achite onorariul, ba mai rau de atat. Dar pe alta parte, nu era prima oara cand ma aflam intr-o astfel de situatie.
Totusi, am fost uimit. Dupa ce i-am prezentat dovezile faptului ca fata sa este o simpla studenta, o adolescenta fara nimic iesit din comun si spunandu-i batranului ca nu are de ce sa se ingrijoreze, acesta a dat dovada de o incapatanare tenace. Aproape ignorand fotografiile si notitele mele, el isi sustinea teoria paranoica in continuarea si insista sa fiu mai vigilent si sa-mi continui treaba pe luna ce va avea sa vina. A apreciat, totusi, faptul ca m-am prezentat cu dovezi palpabile, motiv pentru care chiar mi-a multumit, dar mi-a spus sa insist, caci dovezile nu erau… cele pe care le dorea el.
In timp, incepusem sa ii invat comportamentul fetei. Mi se parea o fiinta plictisitoare, ceea ce facea ca sesiunile mele de detectiv sa fie plictisitoare. Nu avea hobby-uri, prieteni interesanti sau preocupari iesite cat-de-cat din comun. Uneori ma intrebam: oare pentru ce o trai femeia asta? In timpul in care reuseam s-o urmaresc, de multe ii surprindeam un anume fel de nerabdare; nu intelegeam de unde vine.
In fiecare luna, aceeasi poveste se repeta. Eu ma prezentam obiectiv, cautam sa nu-l contrazic prea mult pe domnul Coic. Personal, nu aveam de ce sa ma plang, serviciile mele erau onorate. Stiam ca sunt un ipocrit, dar tehnic, nu faceam nimic gresit. Treaba a continuat asa aproape un an, dar in paralel cu investigatia, activitatea interlopa a clientului meu a devenit tensionata, lucru ce reiesea din auzitele fostilor mei colegi din cadrul Departamentului de Criminalistica. Acest lucru m-a pus in garda. Chiar daca ce faceam eu era perfect legal, nu vroiam sa fiu asociat in acele circumstante cu Vladimir Coic. Astfel, am hotarat sa incetez colaborarea cu clientul meu.
Stiind ca nu ma pot duce la el sa-i spun pur si simplu ca nu-i mai pot oferi serviciile mele, a trebuit sa ma gandesc la un plan. Asadar, m-am decis sa ii ofer dl-ui Coic aceleasi informatii si dovezi, doar ca de aceasta data intr-o lumina diferita. Vroiam sa-l conving de aceasta data, sa-i arat batranului ca fiica sa este cu adevarat o simpla studenta, al carui stil de viata este cat se poate de sanatos. Nu facusem asta pana acum, asadar implicarea mea subiectiva, emotionala sigur il va pune pe ganduri. A fost un proces ce a durat cateva luni, iar faptul ca, in timp, am ajuns sa-i cunosc caracteristicile fetei, m-a ajutat in pledoaria mea. Initial, dl. Vladimir a fost surprins de noua atitudine. La varsta lui rar il mai impresiona cineva. Totusi, am reusit sa-l abordez cu caldura, cu sinceritate, indrazneala si tenacitate; cred ca asta i-a placut. Intalnirile noastre au devenit din ce in ce mai prietenoase, iar eu, incet-incet, din detectiv am devenit un confident al batranului (chiar un amic, as putea indrazni sa spun).
Nu-mi statea-n fire sa ma implic emotional in cazurile mele, sa fiu partas. Hm, se pare ca obiectivitatea nu este mereu cea mai bina solutie. Totusi, clientul cauta - in primul rand – sprijin, in plan afectiv.
In timp relatia noastra s-a consolidat; erau momente in care dl. Coic lua de bun ce spuneam, nefiind nevoie de dovezi, iar asta ma punea pe ganduri. Totusi, in incapatanarea lui, batranul suferea dupa Lena, iar instrainarea si distanta acesteia il afecta aproape vizibil. Pe de alta parte, vorbele mele de lauda la adresa fetei ii faceau bine, ii dadeau speranta. Mi-am dat seama ca, inconstient, Vladimir Coic vroia sa ma creada.
Ei bine, planul meu functiona. Incet si sigur, tatal fetei incepu s-o indrageasca, iar dispretul fata de aceasta parea doar un vis urat. Vladimir incepu sa-si recunoasca nevoia de afectiune ce o purta fiicei lui. Mandria lua locul suspiciunii si dragostea inlocui dispretul treptat, de-a lungul celor cateva luni. Batranul dadu semne de caldura fata de Lena, imbrobodind-o cu cadouri, complimente si-n definitiv, dragoste, asadar relatia lor se afla la un nou inceput. Considerand ca treaba mea s-a incheiat, am cazut deacord cu dl. Coic ca nu mai are nevoie de serviciile mele si ca relatia dintre noi va fi de-acum incolo cel mult amicala.
Am rasuflat usurat ca am reusit sa ies cu bine din aceasta telenovela si mi-am oferit o saptamana de vacanta pe litoralul Marii Negre, bucurandu-ma de onorariul primit, departe de toata agitatia prin care trecusem. La cateva luni dupa incetarea colaborarii noastre, presiunile de ordin politic l-au facut pe dl. Vladimir sa se retraga din „meseria” sa, locul lui fiind luat in urma unor jocuri de pe scena interlopa de catre misteriosul si incisivul Mikhail „Ciocanel”. De-atunci nu am mai auzit nimic despre fostul meu client, dl. Vladimir Coic.
Si totusi, iata-ma stand in fata unei tinere ce sustine ca este fiica acestuia si ca, mai presus de-atat, are o problema al carei responsabil sunt eu: domnisoara Lena intinereste.
* * *
Am sorbit cateva guri de ceai, cat mai silentios posibil, incercand s-o studiez din priviri pe tanara din fata mea. Am intrebat-o cum anume se scurge timpul ei… inapoi.
- Uite-asa! Domnule Brezhnev, cred ca mi se intampla de ani de zile! Totusi, eu de curand am observat! Totul… in jurul meu, inclusiv eu… totul e pe dos, domnule! Traiectoria fiintei mele se duce in jos!
- Scumpa mea domnisoara, stiti bine in ce societate traim. Indraznesc sa spun ca generatia dvs. este totusi una de sacrificiu. Iesirea de sub blocul comunist este anevoioasa si nu se-ntampla oricum. De suisuri si coborasuri o sa tot avem parte. Personal, chiar si eu pot spune ca resimt acest coborare a nivelului de trai – si nu numai. Poate ca ce e debusolant, este faptul ca de data asta avem parte de ceva diferit. Este o noua culoare, o intelegem mai greu. Stiti, omul se teme de schimbare si…
- Domnule Brezhnev! Nu ma luati asa ca nu suport! Cred ca dvs. nu intelegeti ce vreau sa spun!
Nervoasa, tanara se ridica in picioare si incepu sa caute ceva in poseta. Scoase telefonul mobil si incepu sa tasteze apasat, scrasnind din dinti datorita unghiilor lungi si anevoioase. Dupa cateva secunde imi infipse telefonul in fata zicand:
- Ce scrie aici?
- Umm… Este un SMS…
- Ce scrie?!
- „Nu pot ajunge la 8, tre’ sa am grija de cineva.”
- Mai jos, domnule detectiv, mai jos!
- Data: 28 August 2009
- Bun!
Tanara din fata mea lua mobilul si incepu sa butoneze cu patima. Dupa alte catea secunde mi-l arunca iar in fata cerandu-mi sa citesc.
- „Prefer negru. Aceeasi marime. Fii discreta de data asta.” Si data este… 9 Martie 2009.
- Ei bine, domnule Brezhnev, primul mesaj a fost trimis in urma cu vreo sapte luni. Iar cel de-al doilea, cel din martie… l-am trimis luna trecuta!
- Doamna Coic, cred ca invers…
- Niciun invers, domnule! Niciun I N V E R S ! Intelegeti acum ce vreau sa spun? Totul e pe dos!
N-am putut sa ma abtin din ras.
- Dar poate ca este o greseala tehnica, atata tot. Nu puteti sa va incredeti si sa va alarmati din cauza unui aparat de 4$. Presupusa Lena se uita la mine cu dispret si ma facut sa realizez ca tocmai am insultat-o, fara sa vreau. Continua:
- Nu este vorba numai de asta, domnule. Totul in jurul meu se schimba de la o vreme, variabil. Incep sa retraiesc emotii ce le-am avut cand eram mai mica; mi-au revenit, hobby-urile, pasiunile si ticurile comportamentale de adolescenta.
Eu zambeam, timp in care tanara continua sa-si insire pedoaria in fata mea:
- Ca sa nu mai spun ca hormonii mei sunt dati peste cap, am inceput sa mananc tot mai rar… vedeti, am asa o teama stupida ma ca ingras. A, si ma abtin din greu sa nu cumpar toate rahaturile de haine… si pantofi. Doamne! Acum, de exemplu, ma simt imbracata ca o baba… Iar toate pastilele din lume nu ma ajuta cu nimic! Plus ca atractia asta odioasa pentru actori de telenovele ma omoara cu zile. Sa nu va mai spun ca am scapat de toate ridurile… A, si de cele doua tatuaje ce mi le facusem la 21 de ani!
Vedeam cum se roseste la fata in timp ce vorbeste si as fi jurat ca urma sa explodeze daca n-o opream; dar pana sa apuc sa deschid gura, fata ma lua de guler si tipa la mine:
- Ascult Tokio Hotel!!!
M-am trantit in scaunul meu de pin, i-am spus ca nu stiu la ce se refera si ca ar trebui sa se linisteasca. Iar daca intr-adevar este cine pretinde, atunci buletinul ei ar fi intr-adevar o dovada. Dra. se aseza iar pe scaun si imi arunca in sila cartonul plastifiat. In timp ce-l studiam cu uimire, regasind numele Lena Coic si celelalte detalii aferente, imi spuse cu dispret:
- Stiti, pentru un detectiv, va cam scapa unele chestii elementare. De moment ce tatal meu este… cine este, iar numele sub care vi s-a prezentat – v-ati prins, nu? – este fals, probabil ca nu i-ar fi asa de greu sa mai falsifice inca un buletin.
M-am facut ca nu aud.
In sfarsit, nu intelegeam ce anume urmareste fata ce se afla la mine in birou, dar hotarat sa pun capat acestui joc, am scos dosarul cazului dlui. Vladimir Coic, l-am frunzarit putin pana am dat peste un calup de fotografii ale fiicei lui. Mi-amintesc bine, le facusem intr-o vara, urmarind-o pe Lena la o cafenea, alaturi de alte doua prietene de-ale ei. Purta o bluza fara spate si astfel am putut observa (si surprinde in cateva din fotografii) un semn din nastere sau o cicatrice. Semnul se afla sub omoplatul stang si avea forma literei J.
- Don’soara, haideti sa lamurim problema. M-am ridicat, am iesit de dupa birou si abia atunci am observat, fara sa vreau, cat de mica era tanara; nu cred ca avea mai mult de 1,55m. I-am zis calm: va rog sa va dati jos paltonul.
- De ce? m-a intrebat incruntata.
- Lena Coic are pe spate un semn din nastere. Este ceva mai greu de falsificat decat un buletin.
Fata isi desfacu paltonul, il puse pe scaun. Purta margele de lemn si o bluza bej, fara umeri, cu spatele decoltat. Statu cateva secunde si ma privi in ochi, apoi se intoarse cu spatele la mine. Atunci am observat ca nu porta sutien; avea o talie foarte subtire si pielea alba. Mi-am pus ochelarii bine pe ochi, m-am apropiat de ea si m-am aplecat putin; n-am putut sa nu remarc ca respira f greu. I-am atins spatele si am urcat cu degetele pe omoplatul stang. Semnul in forma literei J statea acolo si ma sfida cu prezenta.
- Satisfacut, domnule Brezhnev?
VA URMA ~
Comentarii
Da-ti cu certitudinea: